Sfârsitul lui Avram Iancu.

         
          Cât a tinut revolutia, Iancu n'a avut ragaz sa treaca pe la Halmagiu. Poruncile sale fusesera cunoscute din proclamatiile circulare, cetite poporului de catre preoti, pentru care fapta nationala multi patimira moarte. Astfel rezistenta Halmagenilor a fost organizata de tribunul Alexandru Chendi, spânzurat si el la podul Banestilor, si de catre capitanii localnici ai satelor.
         Dupa înfrângerea Ungurilor în vara anului 1849, trupele austriece au ocupat si Halmagiul. O unitate s'a stabilit chiar aci pentru vreme îndelungata. Românii rasuflara usurati, în nadejdea unui viitor mai bun.
         luziile trandafirii fura însa repede spulberate. Armata austriaca, acel monstruos conglomerat anational — viteaza numai dupa trecerea primejdiei, — animata excluziv de idealuri materialiste si însotita de droaia agentilor fiscali, — curând trezi pe Români la noua si trista realitate. Se introdusese asprul regim al dictaturii militare si toate promisiunile pe cari Austriecii le facusera Românilor în clipele de restriste ale revolutiei, ramasera vorbe goale.
         Pânacând, sus, la Curtea din Viena, deputatiunile intelectualilor nostri erau primite cu afabilitate — bineînteles cu o afabilitate prefacuta, — cei de jos erau loviti fara jena.
         Multa amaraciune îndurara atunci fostii lanceri: tribuni, capitani si oameni de gloata, fara alegere. Insusi Avram Iancu, caruia peste câteva saptamâni, în Viena, împaratul avea sa-i strânga mâna si sa-i multumeasca pentru serviciile prestate, nu scapa de inzultele grosolane ale subalternilor.

         Avram Iancu arestat la Halmagiu.

          In 15 Decemvrie 1849, adeca abia la patru luni dupa potolirea rascoalei, Iancu a fost arestat în Halmagiu. Dar, oamenii adunati la târgul saptamânal — era o zi de sâmbata — se napustira asupra soldatilor si-l eliberara. In felul acesta Iancu fu scutit de rusinea de a fi târât în temnita.
         Comandantul observând gafa, si-a cerut scuze, însa sacrilegiul odata comis, nu mai putea fi scuzat. Politica nemteasca îsi dadea arama pe fata si în sufletele taranilor nostri deceptia ramase adânc înfipta. Opinia defavorabila împaratului nu mai putu fi schimbata nici prin declaratia lui Iancu, care la cererea comandantului, explica imediat poporului, ca incidentul s'a produs din gresala.
         Iata cum povesteste Iancu aceasta întâmplare unui prieten al sau din Câmpeni:
         „De fapt, m'au prins soldatii în Halmagiu, dar am fost îndata eliberat. Fuiu dus la comandantul de acolo care însa nu stia nimic de arestare si care ma ruga sa aduc aeeasta la cunostinta poporului. Am facut-o. Atunci am fost rugat sa aclamez pe M. S. împaratul. Eu am strigat tare: Sa traiasca împaratul Francisc Iosif! Dar, poporul a ramas mut. Nimeni n'a repetat strigatul meu". (vezi NOTA 1)
         Sarmanul Iancu era Ia începutul calvarului si poate ca pe atunci nu-si dadea înca seama de perfidia diplomatiei Vieneze. Ori, îl durea sa marturiseasca crudul adevar.

         Focul divin întuneca vederea omului.

          Iancu fu arestat la Halmagiu. In Viena, împaratul îi strânge mâna în semn de recunostinta.
         Iancu este palmuit în cetatea Balgradului. I se confera „Crucea de aur pentru merite, cu coroana".
         Când toata lumea alearga la praznic sa apuce slujbe, decoratii, subsidii; Iancu le respinge cu dispret. „Am luptat pentru drepturi nationale, nu pentru rasplatiri personale", riposteaza el celor ce nu-i puteau întelege neobicinuitul gest.
         La Vidra, Câmpeni, Iancu fuge din calea împaratului ce voia sa-i întoarca, acasa în Munti, vizita de curtuoasie, aruncându-i un lapidar mesaj — zdravana lovitura de maciuca: — „Un nebun nu sta de vorba cu un mincinos!"
         Lumea zicea ca Iancu a înebunit. Oamenii „cu raspundere" îi închid usa sub nas de aci înainte. La Sibiu, ca si în alte parti.
         Este prea adevarat ca Iancu de odinioara murise. Desnadajduit de inutilitatea vietilor jertfite la al sau îndemn, asumându-si pe deantregul raspunderea hecatombelor de morti; urmarit pas de pas de polita secreta; prigonit si insultat de dusmanii neamului cari începeau din nou sa prinda putere; scârbit poate si de lacomia alor sai: titanul energiei si al eroismului românesc, se frânse, întocmai ca si stejarul care nu cunoaste plecarea fruntii la pamânt. Il înghitise noaptea visurilor negre. La o data necunoscuta, caci nu exista masuratoare precisa care sa delimiteze lumina de întunerec.
         Moartea vie a Iui Avram Iancu va lumina însa sufletele generatiilor viitoare, pregatindu-le înainte, mereu înainte, pentru victoria finala. Si, va trai de-apururea Iancul-Dumnezeu, care este fara de sfârsit.

         Dumezeescul cersetor

          Multa vreme apoi, peste douzeci de ani, umbra vie a celui ce fusese Craiul Muntilor, ca un înfricosetor semn de protestare muta a poporului sau înselat în justele-i aspiratiuni, Avram Iancu îsi purta durerea grea pribegind din sat în sat pe plaiurile Zarandului.
         Pleca de obicei seara, la drum, si în revarsatul zorilor se gasea pe prispa unei case doinind din fluier. Purta doua fluere, unul lung, baston totodata si altul mai scurt, pe tureacul cizmii.
         Din regiunea Halmagiului mai jos în Tara Ungureasca care începea la Guravaii, nu trecea niciodata. In Iosasel si Gurahont fusese în toamna anului 1869, la înmormântarea osemintelor lui Buteanu.
         Din Halmagel, vara, pornea îndarat pe drumul Motilor, peste muntele Gaina si cobora acasa în Vidra, ca s'o apuce din nou spre Câmpeni, Abrud, Brad, Baia de Cris, Ia Halmagiu.
         Mai mult petrecea însa în Zarand; la Halmagiu, Baia de Cris, Brad si prin satele apartinatoare acestor orasele.
         Faptul este explicabil. Dupa 1850, Zarandul devenise o puternica cetatuie a românismului, dela 1863 avându-si limba oficiala româneasca si întreg aparatul administrativ, dela comitele suprem si pâna la haiduci compus din Români. Astfel, aici Iancu era mai bine scutit de ofenzele si glumele rautacioase ale dusmanilor.
         In Baia de Cris se formase o pleiada de însuflefiti nationalisti: functionarii dela prefectura, tribunal; advocatii. Asemenea în opidul Halmagiu, conziderat ca subprefectura într'o vreme, având si judecatorie de ocol. Casele acestora îi stau la dispozitie lui Iancu, ziua, noaptea.
         Deacea zicea el: „Câta lume am umblat eu, tara mai buna mai dulce, mai bogata, cu oameni mai primitori ca tara Zarandului, n'am aflat. Daca voi muri, numai aici sa ma îngropati. (vezi NOTA 2)
         Cunoscuta fiind afectiunea lui Iancu pentru aceasta regiune, s'a si lansat ideia sa i se cumpere o casa în Halmagiu, ori sa i se închirieze o camera la spitalul din Baia de Cris, — oferta pe care el desigur ar fi respins o daca ajungea sa se realizeze, caci Iancu nu a fost de neam sarac si multumindu-se cu viata îngusta si monotona a unui camin, ar fi putut sa traiasca în familia alor sai, la Vidra.
         El a intrat în marea actiune dramatica din toamna anului 1848 ca om bogat si în primavara viitoare devenise aproape sarac, cu toate ca manipulase serioase fonduri banesti. Când si-a terminat rolul, Iancu a predat diregatori-lor austriaci una maja (100 kgr.) aur curat, fara sa-si fi retinut pentru sine nici o farâma.
         De mâinile lui Iancu nu s'a lipit avere streina. A cheltuit din al sau cât a avut pentru scopurile sfinte. Dedicându-se marei misiuni, el a înjeles sa faca cel mai sincer vot de saracie.
         Inainte de a-si lua batul pribegiei, la 1850, Iancu si-a testat (vezi NOTA 3) Natiunii întreaga avere personala. Casa lui din Vidra a ramas pâna în prezent proprietatea Asociatiunii Astra. Apoi, a îmbracat camasa muceniciei ca cel mai sarac muritor.
         Pentru sustinerea vietii celei mai modeste însa omul necesita hrana, adapost, si spre deosebire de pasarile ceriului, si de îmbracaminte.
         Hrana si-o gasea Iancu, oriunde. Oricât de saraca în grâne ar fi regiunea Zarandului, si cei mai sarac om cinsteste o bucata de pâine si un blid de lapte calatorului flamând, ori semenului sau mai sarac. Aici nu gasesti curti închise, ba nici usa casei nu se încuie.
         Sezonul fructelor de tot felul este destul de îndelungat. A opri pe cineva sa culeaga cirese, prune si câteva mere, pere, este pacat. Rodeste mai bine pomul, daca manânca si altii din el.
         Iancu îsi petrecea multa vreme pescuind. Pestisorii fragezi agatati cu undita din apele Crisului, ca si deliciosii pastravi ai pâraielor de munte constituiau vara hrana lui favorita. Niste bureti culesi din dumbrava, sau o bucata de carne proaspata luata din macelarie si pârporita pe jaratec la marginea unui izvor, — alcatuiau altadata prânzul lui bucolic.
         Când îl întâlneau fostii camarazi de arme, ori chiar adoratori necunoscufi, era invitatul acestora. La întrunirile politice, culturale, la ospete familiare, Iancu era cautat si adus la masa festiva.
         Odata, în Bodesti, pe la 1867, Iancu a fost patru zile oaspele unei nunti taranesti, la familia Sida din crângul Higiesti, care îsi aducea ginere în casa, pe feciorul popii Onu Indries din Dobrot. Cu toate ca mirele era din al patrulea sat, si Iancu a însotit alaiul, întorcând vizita Ia socrii mari, cum e obiceiul. Un martor ocular, (vezi NOTA 4) copil de vreo 12 ani pe atunci si care traieste înca, mai spune ca Iancu si-a petrecut frumos la nunta si ca nu-i adevarat ca ar fi fost nebun. Adauga : „S'o fost smintit el putin de nacajit ca împaratu i-o fagaduit un colt de tara si l-o mintit când s'o gatat bataia. De aceea i-o trimis raspuns, ca un bolând nu sta de vorba cu un mincinos. Si-am auzit, ca de alta oara când l-o chemat împaratu sa se împace cu el, Iancu o pus seaua p'o vaca si asa o vrut sa mearga calari în calea împaratului, tot în batjocora, dar nu l-or lasat a lui."
         Mai spune ca l-a vazut pe Iancu de multe ori. El purta lapte la Halmagiu si vara de catre seara, dupace se lasau racorile, îl întâlnea pe Iancu plimbându-se prin oras si pe dealul Sortocului, cântând din fluer. Stie ca în Halmagiu gazduia mai mult la protopopul Moldovan.
         Comerciantul Simeon Moldovan din Halmagiu relateaza urmatoarea scena:
         „Iancu intra în curte si se duse drept în gradina, de unde iesi cu un chitus de cepe (verzi) vârâte pe tureacul cizmii. I-am atinut calea si l-am invitat în casa sa manânce, dar el facându-mi cu mâna (semnul refuzului) zise: „Lasa, frate Simone", si iesi la strada. Si-a luat din misernita de peste drum o bucata de maiu si apuca pe vale în jos." (vezi NOTA 5)
         Iancu era considerat ca o fiinta sacra, caruia toate îi sunt iertate.
         Fiica (vezi NOTA 6) restauratorului de pe vremuri dela „birtul mare" (vezi NOTA 7) din Halmagiu, povesteste o întâmplare din viata lui Avram Iancu, auzita dela mama sa. Era bal la „birtul mare". Toti intelectualii din Halmagiu si jur erau de fata. Pe când se dansa cel mai animat cadril, Iancu îsi face aparitia în sala. Era încruntat si nu-i ardea de lume vesela. Si-a permis atunci o violenta iesire împotriva celor ce se delectau dansând, încât acestia s'au vazut siliti sa paraseasca sala, fara ca sa fi îndraznit unul macar sa protesteze, ori sa-i arunce o vorba leganata.
         Nici adapostul nu constituia o problema greu de rezolvit. Iancu pribegea din comuna în comuna, oprindu-se la preotul, învatatorul, ori notarul, dar se aciua si pe la taranii mai înstariti. Dormea însa pe afara, în sura plina cu fân sau otava moale si numai pe vreme de ger primea sa râmâna în casa.
         Vara, poposea, mai bucuros sub cerul liber, la marginea unei poieni, pe culmea unui deal, adunând pastorii în jurul focului si cântându-le din fluier. Dupa cositul ierbii, se odihnea acolo unde îl prindea oboseala, vârându-se într'un „porsor" de fân, ori îsi încalzea spatele la poalele unei capite, punându-si capatâiu un manunchiu de flori uscate si îmbatatoare de aroma cimbrului de câmp. Roua diminetii îi spalau obrajii si cântecul ciocârliei îl trezea din visurile noptii.
         In traiul lui de vietate libera, adevarat ca Iancu nu-si putea îngriji exteriorul. Când însa hainele i se zdrentuiau, prietenii sai îl îmbracau din nou. Nu arareori însa îsi daruia vestmintele bune, spre desnadejdea protectorilor sai.
         Constitue un document pentru atmosfera de calda iubire si de recunoscatoare stima ce i-au pastrat-o contimporanii pâna la sfârsitul vietii, gestul acelei domnisoare, Anastasia Leonoviciu, din Baita delânga Sibiu, care la 1871 trimite cu posta 5 florini si 50 cruceri la adresa advocatului George Secula din Baia de Cris, pentru ajutorarea lui Iancu. (vezi NOTA 8) Si, de câte atari gesturi nobile nu s'a bucurat eroul nostru în zilele sale de restriste.

         Un cersetor mândru

          In lunga lui viata de privatiuni, Iancu nu a întins niciodata mâinile sa cerseasca, dupa cum Ie-a placut unor straini sa afirme. El a ramas consecvent gestului initial, când respinsese toate daniile si onorurile împaratesti. Si ce n'ar fi jertfit guvernantii, sa-I scoata din mijlocul poporului ce-I îndumnezeia, asezândul în vreo slujba, departe de ai sai, fie si numai de forma.
         In toamna anului 1852, temându-se de influenta nemarginita ce o influenta Iancu asupra populatiei din munti, el a fost poftit oficios sa se prezinte la Alba-Iulia. Mai bine zis, a fost excortat, dar în mod cinsit, de catre un ofiter imperial. Intâiu a fost dus la Alba-Iulia, unde i se fixase domiciliul fortat, pregatindu-i-se o locuinta în edificiul prefecturii. Aici, din pricina ca Iancu, neobicinuit sa i se porunceasca si fiindca nu întelegea sa se supuna instructiunilor unor organe inferioare, a fost el palmuit de catre un sas ticalos, cu numele Hohn. Nu îndrasnise nemernicul sa-i steie singur în fata, si-l legasera.
         De frica, sa nu navaleasca Motii si sa-1 elibereze, guvernantii l-au excortat mai departe la Sibiu, în sânul prietenilor sai politici de o-dinioara. Nevoit sa steie mai mult timp aici, vreo doua luni, si terminându-i-se banii, n'a voit sa primeasca despagubirile legale, apelând mai bine la creditul unui restaurator, spunân-du-i ca'- „Tatal sau va plati totul. (vezi NOTA 9)"
         Când i s'a înmânat totusi fara voie. a-proape 500 floreni, el a predat imediat banii prietenului sau Ilie Macelariu, consilier guver-nial, ca sa aranjeze datoriile.
         Nu mult dupa aceasta a si sosit batrânul Alexandru Iancu si predându-i 30 ducati sa-si cumpere cele trebuincioase, si-a luat feciorul acasa.
         Mai târziu dupa ce a murit tatal sau, averea lui, vreo 1700 florini în numerar, (bani multi în valuta de atunci, când o pereche de boi costa 30—40 floreni), a ramas sa o chiverniseasca advocatul Nicola din Abrud, la care însa Iancu nu prea facea apel.
         Iancu n'a fost silit deci sa cerseasca, si acelas traiu de ho nar fara capatâiu l-ar fi dus, ori de câta avere ar fi dispus.
         N'avea nevoie de aceasta umilire, mai vârtos acum, când necesitatile sale erau atât de reduse, încât i le putea satisface si cel mai u-mil dintre credinciosii lui. Si ce n'ar fi dat a-cestia sa poata înveseli viata „craisorului" lor,neo dovedeste impresionanta fapta a celor doi faranl necunoscuti, cari platira din pungile lor modeste însemnatele cheltuieli de înmormântare ale eroului.
         îndeosebi, dela streini el nu cerea niciodata si „Iancu ar fi fost în stare mai bine sa moara de foame, decât sa cerseasca pomana streinului". (vezi NOTA 10)
         Chiar atunci când solicita mici împrumuturi dela prietenii sai, o facea pe un ton mai mult poruncitor, decât de cerere. (vezi NOTA 11)

         „Tu sa ramâi cu noi"

          Expresia fidela, aparatorul cel mai neînfricat si cel mai desinteresat al unui norod împilat, dar constiu de sfintenia drepturilor sale; în urma acestor calitati dobândise Iancu acea forta mistica necesara rasvratitorilor de masse populare, întruchipând simbolul celei mai reale suveranitati de „Craiu al Muntilor."
         In clipele vijelioase ale luptelor, între gloriosul comandant si oastea lui de tarani, se cimentasera legaturi atât de indisolubile, încât nici amaraciunile si deceptiile lungilor ani ce urmara, nu le mai putura sfarâma. Aceasta datorita si atitudinii de consecventa a eroului, a-tât de rara în istoria omenirii.
         Avram Iancu s'a ridicat pe culmile gloriei ajutat de norodul sau si el a inteles sa ramâna cu dânsul si în adâncul abisului. Aceasta solidarizare în suferinta crea eroului nimbul divinitatii, situândul în lumea miraculoasa a legendelor.
         Desi Iancu era acum numai umbra eroului de odinioara, el reprezenta în psihologia maselor sinteza vizibila a unui ideal, forja unui a-mulet facator de minuni, dela care asteptau mântuirea. Si nu fara dreptate. Caci, ce sunt marile realizari ale popoarelor care reclama totala abnegafiune a individului, decât rezultate ale psichozei colective, a credintei nestramutate în ideal.
         Si Motii nu voiau sa se desparteasca de idolul lor.
         Pe la 1860, prietenul sau din Sibiu, Ma-celariu, 1-a cercetat pe
         Iancu în Abrud. Venise cu înca un prieten, ca sa se intereseze de starea Iui si sa-1 convinga sa participe la o întrunire a vechilor luptatori nationalisti, care a-vea sa se tina Ia Alba-Iulia. Mai socoteau dânsii ca-I vor putea scoate din acest mediu si sa-1 readuca printre prietenii de odinioara. Macela-riu, care fusese si comisar guvernial, putea face prin aceasta si o fapta placuta guvernantilor, cari nu conteneau sa socoteasca primejdioasa prezenta lui Iancu între popor. Iancu, pe care Macelariu spune ca 1-a gasit mai putin tulburat decât crezuse,— s'a gândit un timp, apoi s'a împotrivit. (îsi reamintea — poate — umilirea suferita acolo).
         Insfârsit, dupa multa insistenta, a consimtit sa mearga pâna la Alba Iulia. „Dar numai la Alba Iulia, si nu mai departe!" (vezi NOTA 12) —fu raspunsul repetat si hotarât al lui Iancu.
         Când sosi ceasul plecarii, cât ai bate din palmi, navalira Motii din toate partile, vociferând si blestemând, împotrivindu-se îndepartarii lui Iancu. Apoi se strânsera roata în jurul Iui, implorându-l: nTu sa ramâi Ia noi si sa tii cu noi, nimeni sa nu te duca de aici!" (vezi NOTA 13)
         Oamenii îndârjiti peste masura, nu cedara explicatiilor si astfel Iancu nu se mai duse la Alba Iulia.

         Profetia din Halmagel.

          Din spusele multor batrâni cari mi-au facut marturisiri, rezulta ca Iancu avea dese momente lucide, precum si o puternica memorie a numelor, agraindu-si prietenii si cunoscutii totdeauna pe nume. Nu 1-a parasit pâna la sfârsitul vietii nici facultatile de iscusit om muzical. Prin anii 1868 Mircea Stanescu, îsi serba nunta cu d-soara Talos (vezi NOTA 14) din Halmagiu. Natural, printre invitatii de frunte era si Iancu. Lumea ar fi voit sa danseze Romana, dansul esit de curând la moda, dar orchestra nu cunostea melodia. Dintre câti încercara, singur lui Iancu îi reusi sa cânte melodia cea noua dupa notele publicate de revista „Familia". (vezi NOTA 15)
         Aceste indicii îi întarea pe mulfi în convingerea ca Iancu se preface numai a fi nebun, ca sa nu-1 închida Ungurii.
         Si, si atunci, când ratiunea eroului era vizibil întunecata, cuvintele lui ascultate cu sfintenie, îmbracau puterea mistica a profetiilor si-bilice. Lumii îi placea sa creada ca Iancu vorbeste în tâlcuri, si ca fiecare crâmpeiu de cugetare a lui constituie o enigma ce se cere comentata cu evlavie si adânca pricepere.
         Aceasta era si nestramutatea convingere a nonagenarului dascal din Halmagel, Alexandru Popescu, care se mândrea toata viata lui ca a avut odata fericirea sa se si „omeneasca" cu Avram Iancu.
         „Intr'o seara de toamna, a putut fi prin a-nii 1865—66, picase iara Iancu Ia noi în sat, — începu sa-si deapane amintirile batrânul dascal.
         „Când am vazut ca tine spre casa popii Grigorescu Grigorie, m'am luat si eu într'acolo. îndata ce-a sosit Iancu, popa a poruncit preotesei sa aduca vinars, pita si clisa. Si ne-am omenit toata noaptea.
         „Iancului nu-i placea sa vorbeasca despre revolutie. A spus numai atâta ca: vaca lui cea neagra va fata peste 70 ani.
         „Noi am priceput atunci ca, la 70 ani dupa revolutie se va întâmpla o mare minune. Cât am trait, n'am uitat aceste cuvinte. Si Dumnezeu, ori pacatele mele nu m'a lasat sa mor, pâna ce am ajuns sa vad minunea cu ochii.
         Socoteste si Dumneata: 1848 cu 70, fac tocmai 1918". (vezi NOTA 16)
         Când primea totusi invitarea sa vorbeasca despre trecut, Iancu obicinuia sa raspunda tot pe scurt si în tâlc: „Aierul din case era stricat si eu am venit ca un uragan sa Ie curateste," (vezi NOTA 17) dând astfel cea mai puternica interpretare a luptelor sale eroice pentru îmbrâncirea spiritului feudal, dupa cum explica un cercetator al viejii Iui. (vezi NOTA 18)

         Iancu la 1869.

          Sub titlul „Cum se afla Avram Iancu?", revista „Familia" (vezi NOTA 19) a publicat în 1869 un pasagiu dintr'o corespondenta primita din Zârand. Corespondentul scria din Baia de Cris între altele:
         „Mai interesanta fu pentru mine convenirea cu eroul Românilor din 1848, marele patriot Avram Iancu. Chiar ieseam din casa comitatului (judetului) cu un amic al meu, când iata ne vazuram în fata cu un barbat robust, de etate mijlocie, îmbracat în niste vestminte destul de frumoase si curate. Se vedea ca a-partine clasei inteligentilor. Fizionomia si privirea lui cea trista si disperata îfi Storcea la-crami din ochi si nu pentruca el n'ar fi fost în stare sa converseze despre orice lucru, ci pentruca vedeam întrupata în el suferinta seculara a întregului popor român. M'am apropiat de dânsul cu o bucurie nespusa, si când i-am strâns mâna, m'au cuprins niste fiori si ochii mei n'au fost în stare sa numi picure pe piept câteva lacrime. Am prânzit cu el si în viata mea, niciodata n'am fost mai fericit, decât în momentele ce le-am petrecut cu A-vram Iancu. Doinele cele triste, ce le scotea el din fluierul sau, îti storceau lacrimi din ochi. In tot decursul petrecerii noastre laolalta am observat ca Iancu n'are alt defect, decât ca e disperat".
         Asa a fost vazut Iancu dupa aproape douazeci de ani de eclipsare, trei ani numai înainte de împlinirea destinului.
         Pasagiul se încheie cu invocarea:
         „Speranta dulce, înger mângaios, surâde odata iubitului nostru Iancu!"

         A. Iancu vazut la 1871 de alt intelectual.

          Unsprezece luni înainte de moartea eroului, advocatul si publicistul Dionisie Pascutiu din Arad, a avut prilejul sa stea de vorba cu Avram Iancu în Halmagiu. Puternicile impresii câstigate de Pascutiu cu aceasta ocazie 1-a îndemnat sa publice doua articole în revista „Familia". (vezi NOTA 20) In întâiul articol ne prezinta pe Iancu în situatia dela acea data; iar în al doilea, motivând cu serviciile ce le-a prestat Iancu Natiunii sale, propune sa se lanseze o lista de subscriptie publica în scopul crearii unui fond pentru asistenta acestuia.
         Pascutiu a fost acela care, dupacum am mai amintit, socotea ca ar fi bine sa i se cumpere lui Iancu o casa în Halmagiu, ori sa i se închirieze un pat la spitalul din Baia de Cris. Nu peste mult Iancu muri si aceasta initiativa deveni neactuala.
         Dar sa vedem cum a decurs întâlnirea cu Avram Iancu. In 2 August 1871 Dionisiu Pascutiu se gasea în afaceri profesionale, probabil, la Halmagiu. Trasese la „cetateanul" (vezi NOTA 21) Ioan Sida care avea si restaurant. Pe când Pascu-(ua sta de vorba cu Sida, se deschise usa si un cersetor de un neobicinuit aspect îsi facu aparitia în pragul cameriii.
         Gazda casei, sarind repede depe scaun, porni spre întâmpinarea oaspelui, întinzându i mâna de bun sosit. Apoi întorcându-se spre Pascutiu facu prezentarile:
         „Am onoare sa va prezint pe domnul A-vram Iancul"
         „Râuri de lacrimi se facura obrajii mei, vazând pe acela care cu 22 ani înainte avu curajul a înfrunta pe dusmanii natiunii sale, si-1 sarutai, si 1 îmbratisai, cu un entuziasm sacru", marturiseste Pascutiu.
         L-a invitat apoi pe Iancu Ia masa, poruncind ospatarului sa pregateasca tot ce are mai bun. Petrecând mai multe ore împreuna, Pascutiu s'a convins ca Iancu era iremediabil pierdut. „Dementa lui însa nu e furioasa, nu e certatoare, ci mai mult blânda, lina, daca se poate zice, petrecatoare", sunt cuvintele citate ale lui Pascutiu.
         Spicuim mai departe din observarile lui Pascutiu.
         Daca i se adreseaza o persoana respectabila, Iancu devine atent, prinde curaj si povesteste cu multa convingere si cald entuziasm. Durere însa poticneste si însira fapte fara legatura logica.
         Intrebându-1 despre felul cum îsi duce traiul, Iancu s'a aratat a suferi de mania persecutiei, spunând ca-1 urmareste o „instanta". încercând sa-1 convinga ca nimeni nu-1 persecuta, el a raspuns rastit: „Nu-mi vorbiti! Ca eu o vad totdeauna (instanta), ea umbla dupa mine, nu pot scapa de ea. Bata-o Dumnezeu, sa o bata!"
         Discutia s'a aprins Ia un paharel de vin si ajungând vorba despre nopti senine si ce-riuri limpezi, Iancu imediat i-a povestit o întâmplare ciudata. Spunea ca într'o noapte a fost silit sa se culce sub cerul liber (ceeace i se întâmpla mai totdeauna, adauga Pascutiu). Era o vreme frumoasa cerul senin si nemarginit de adânc, încât farmecul noptii nu te lasa sa adormi. Catre miezul noptii sa pornit o furtuna din senin, cu bubuituri de tun, iar pe cer se vedea scris: Crestinatatea nu mai este. Apoi din clipa aceea s'au înmultit stelele în mod neînchipuit si stelele au început sa cada ca ploaia, lovindu-se între ele, dând nastere unui foc mare, încât a fost silit sa se ascunda, ca sa nu arda.
         Ajungând vorba la pescuit, ocupatiunea lui predilecta, — dupacum adauga Pascutiu— Iancu a istorisit o alta întâmplare ciudata. într'o zi, cum sta cu undita pe marginea unui parau, s'a apropiat de el un sarpe urias, a* vând o coroana pe cap. Cineva i-a soptit ca pe acea coroana se afla un diamant mare. S'a repezit la el sa-1 prinda. Sarpele a început „sa se mance" (sa se joace) cu el. Acus se apropia, acus se departa. Când sa puna mâna pe el, sarpele dracului a plesnit cu coada de pamânt si s'a iscat o vâlvataie puternica, care i-a luat vederea. învaluit în flacara, sarpele a disparut si nu 1-a vazut mai mult. Amintindu-i de vaca neagra, despre care Iancu vorbise mai multora, el o aducea acum in legatura cu silaba ultima a numelui sau : cu. (Cu, în nemteste, scris Kuh, însemneaza vaca.) Spunea apoi, ca a capatat o vaca, dupa care de 22 anî, zadarnic asteapta sa fete. A-cum un om lacom i-a luat-o prin proces.

         O marturie de azi.

          Batrânul preot Ioan Halmagean (vezi NOTA 22), originar din Crocna, 1-a vazut adeseori pe Iancu, începând dela anul 1869.
         Mai întâiu I-a vazut la înmormântarea lui Buteanu în Iosasel, la 1869.
         Mergând apoi la scoala la gimnaziul din Brad, dela 1869 îl vedea de multeori prin Brad. Iancu facea vizite si pe la gimnaziu. Intra chiar prin clase, ospitând la lectiile profesorilor. Asemenea era de fata la examenele festive de fine de an. îsi aminteste despre el ca era tot-•deuna serios, dar nu prea avea paciinta sa stea multa vreme într'un loc. Parul, barba si mustatile, foarte bogate, îi erau negre, fara pic de caruntete.
         Dupa un examen, venind tatal sau sa-1 ieie acasa si Intrând într'un restaurant sa prânzeasca, Iancu s'a asezat la masa lor si au mâncat împreuna. Tatal sau era preot si Iancu cauta societatea intelectualilor.
         Aflând ca sunt cu trasura, Iancu le-a cerut sa-1 duca si pe el pâna la Halmagiu si asa au calatorit împreuna. L-au lasat în Halmagiu, dupace pe drum se mai cinstisera pe la hanuri, în patru locuri. A fost o calatorie foarte placuta. Iancu nu prea vorbea, ci tot timpul cânta din fluier, cu privirea pierduta în zare.

         Moartea si înmormântarea lui Avram Iancu.

          Si asa se scurgea un an dupa altul îngropând nadejdile tot mai slabe ale Românilor ardeleni.
         Trecuse aproape un sfert de veac dela locul cel mare al revolutiei si barbatii în floarea vârstei cari luptasera sub steagurile lui Iancu îmbatrânisera în trupuri si suflete. Unii, cu scârba, se si petrecusera din viata, iar acum nebiruitul comandant se gasea mai mult tovarasul fiilor fostilor Iui lanceri.
         Obosit de povara unei vieti zadarnice si tot mai stingher în lumea noua, vecinicul hoinar îsi îndrepta depe acum pasii fara tinta pe calea cea neîntoarsa a adevaratei si eternei glorii.
         In dimineata zilei de 10 Septemvrie nou, 1872, l-au gasit mort, cu privirea încremenita spre cer, sub streasina unei clai de fân, (vezi NOTA 23) în ogreada brutarului loan Stupina, zis Lieber, din Baia de Cris.
         Acesta fu obstescul sfârsit al divinului pribeag. Intr'o noapte senina cu bogate caderi de stele.
         Iancu se stinse solitar si tainic, netulburatde scâncete de copii si jelanii babesti. Batrânii munti, ce din genune strajuiesc îngusta vale a Crisului, i-au fost singurii martori în clipele a-goniei. Si miriadele de stele, faclii de capatâiu. Cea mai autentica moarte de erou epic, cum subiect de crâncena epopee ia fost întreaga viata.
         Inimosii barbati dela conducerea Zarandului facura atunci un gest eroic ce echivala — conform mentalitatii Unguresti cu un nou semn de insurectie. (vezi NOTA 24) In Tara ungureasca, Zâ rândul conziderânduse pamânt românesc, declara pe Iancu mortul Najiunii, hotarându-i fu nerarii nationale. Anunjul funebral, multiplicat tn litografia judetului, a fost dat în numele Na tiunii române.
         Apoi corpul neînsufletit al eroului fu cules depe iarba înlacrimata de roua diminetii si înaltat pe un catafalc pompos în casele advocatului Simionasiu, asesor la sedria orfanaia.
         Un alt asesor, Dimitrie Popa, a fost trimis la Deva ca cumpere cele trebuincioase unei fastuoase înmormântari si sa aduca un taraf de muzicanti.
         Se arborara drapele nationale la prefec-tura si pe casa unde zacea mortul.
         Curieri porniti calari îa josul si susul vaii, catre Hâlmagiu si Brad, purtara în lungul satelor tristul mesaj. In urma lor prinsera a vui clopotele pe toate vagaunile, pe toate culmile, si vestea mortii lui Iancu se raspândi cu iuteala fulgerului, pentru acele vremuri, fara tren si felefoane.
         Trei zile si trei nopji batura într'una clopotele înfiorând vazduhul de jale si îndemnând pelerinii spre Baia de Cris. In vremea aceasta 23 preoti învestmântati în sfintele ornate, în frunte cu protopopii Miheljianu (ortodox) din Brad si Balint (unit) din Rosia Montana, savârseau prohodul.
         Ziua, toate doamnele române din Baia de Cris precum si ale intelectualilor din împrejurimi, îmbracate în mare doliu, se perindau în feta cosciugului.
         La poarta strajuia politia judetului în uni-r forma de sarbatoare.
         înmormântarea a fost fixata pe ziua de 13 Septemvrie, la ora 2 dupa amiazi, în cimitirul dela Tebea sub goronul lui Horea. Se adunasera Ia trista solemnitate mii de tarani din întreg cuprinsul Zârandului si zeci de delegatii în frunte cu primarii si notarii satelor.
         Când pornira spre groapa si norodul se închega în rânduri de patru, cortegiul funera* fu atât de lung, încât capul cortegiului cu praporii ajunsese în cimitirul din Tebea, iar sfârsitul lui era în curtea caselor lui Simionasmv în Baia de Cris.
         Pe drum, taraful de lautari adus din Deva intona .Marsul Iui Iancu", „Desteapta-te Române" si celelalte cântece nationale.
         La mormânt s'a distribuit o oda dedicata memoriei lui Iancu, scrisa de Gheorghe Secula. (vezi NOTA 25)
         „Hora mortului", cântecul lung si jalnic, în care Iancu îsi lua ramas bun dela fostii lui ostasi, cântat de un prieten al eroului, un batrân si iscusit cantor din Rosia, stârni hohote de plâns în rândurile norodului.
         Protopopul Mihalteanu, care era totodata si directorul gimnaziului din Brad, a tinut un înflacarat discurs, comparând pe Avram Iancu cu Ioan Botezatorul, lasând sa se înteleaga ca: Iancu a fost premergatorul Mesiei celui ce va sa vie.
         Advocatul Gheorghe Secula, care era totodata si procuror judetean, a facut biografia lui Iancu, spunând între altele: „Mai curând, ori mai târziu, dar sigur, va veni ora, când ideia de libertate nationala va reusi, mândra st triumfatoare." (vezi NOTA 26)
         Salve de împuscaturi detunara când ramasitele înfrântului erou fura slobozite în sânul de mama primitoare a gliei.
         Câteva zile dupa aceasta s'au prezentat la prefectura judetului în Baia de Cris, doi tarani necunoscuti. Interesându-se cât a costat înmormântarea lui Iancu, au scos pungile si au platit toate cheltuielile. N'au voit sa-si spuna numele.

         Parastase si pomeniri

          Grandioasa înmormântare, cum n'a mai vazut aceste plaiuri, nu s'a terminat însa; solemnitatile continuând înca luni dearândul prin numeroasele parastase ce se înaltara apoi.
         Toate periodicele românesti de dincoacea si de dincolo de Carpati asociinduse la doliul Natiunii publica panegirice, reliefând virtutile marelui disparut. „Plânge tot Românul dela Munte pân Ia Mare" scria „Românul" din Bucuresti. J) S. Dragomir, Avram Iancu. p. 134
         „Gazeta Transilvaniei din Brasov scria în necrolog: „Martir al sortii natiunii! Du-te la masa cea pompoasa a eternei memorii, unde cu eroii lui Stefan cel Mare si Mihaiu, miscati zeii, ca sa nu fie târzii a împrastia toti nourii, ce vor a întuneca orizontele vietii nationale politice a fratilor si nepotilor vostri români din Ardeal, cari cu pietate va divinizeaza. Eterna a ta memorie pe aripile faptelor tale, sapata m istoria natiunii române". (vezi NOTA 27)
         Poietul aradan loan Tripa publica în „Familia" o oda: „La mormântul lui Iancu". (vezi NOTA 28)
         Despre parastasul oficiat în comuna Curti-ciu (Arad) un Ungur, zeflemisindj si insinuând totodata acest act de tradare de patrie, autoritatilor statului, relateaza în urmatorul chip: „Dumineca în 22 Sept., în revarsatul zorilor, ne-a trezit din somn un bubuit de treasc urmat de dangatul clopotului. Peste câteva minute, o noua bubuitura si dangat de clopot. Aceasta s'a repetat si a treia oara. Apoi au început sa sune toate clopotele, durând o ora si jumatate, precum si bubuiturile de treascuri. Fiecare cetatean a trebuit sa gândeasca ca va fi doar o serbare nationala, dar aceasta n'am putut-o ¦verifica nici cu ajutorul calendarului. Incurând s'a latit vestea ca în biserica româneasca se tine parastas pentru Avram Iancu „regele muntilor". Atrage apoi atentia asupra panegiricului rostit de protopop, „despre spiritul caruia e destul sa se stie, ca a fost o apoteozare a lui Avram Iancu."— zice corespondentul. Nu scapa de ironie nici preoteasa, despre care scrie ca din belsug „vârsa lacrimi amare." (vezi NOTA 29)
         La 26 Octomvrie s'a oficiat parastasul ritual pentru Iancu si în biserica catedrala din A-rad. Discursul 1-a tinut protopopul Ratiu. Corespondentul remarca în asistenta multimea frumoaselor doamne si domnisoare aradane. (vezi NOTA 30)
         In 3 Nov. s'a servit întâiul parastas pe mormântul dela Tebea, declamându-se si un lung poem de losif Vulcan, întitulat „Goronul lui Horia (vezi NOTA 31)

         Vulcanul dela Tebea.

          Putin dupa aceasta ZSrandenii au pornit initiativa realizarii unui monument. Începura a incurge si donatiunile. (vezi NOTA 32)
         Dar si pâna la înfaptuirea acestui deziderat, pentru ca mormântul sa nu fie lipsit de straja crestinescului simbol, advocatul Petru Tisu din Tebea i-a ridicat o modesta cruce de piatra, ceva mai rasarita decât celelalte cruci din cimitir, impunatoare doar prin simplitate si laco-nicai inscriptie:
         „Avram Iancu Ac?u(ocat) Prefectul) Le-g(iunii) Gem(ine) Romane) în anii 1848—9 f 1872".
         Eliberat de obida trupeasca, — sufletul lui Avram Iancu începea depe acum sa straluceasca în nestingherita majestate, îmbracând proportii gigantice.
         In ochii sufletesti ai maselor populare consternate o clipa în feta destinului crud, reapare acum maret capitanul de odinioara, asa cum îl vazusera ei atunci, trecând calare în fata Ior? frumos si tânar, strângând în dreapta i voinica sabia de razbunator arhanghel. Asa, a fost A-vram Iancu, si asa au vrut sa sil pastreze deapururea sufletele însetate dupa dreptatea razbunatoare.
         Si, pornite odata cu vecinie pribegele caravane de ciubarari depe crestele muntilor, legendele s'au raspândit în sus prin inima Ardealului si în jos spre malurile Tisei pâna în cele mai îndepartate asezari românesti, multi-plicânduse, mai înflorite, mai spiritualizate.
         Adevarul istoric al acestor legende era confirmat chiar de catre populatia ungureasca a pustei. Fostii honvezi de pe la Salonta, Ma-cau, Seghedin* acei ce scapasera cu viata din clestele lui Iancu, toata viata lor au pomenit cu groaza de cele patite în Tara Motilor.
         Sovinismul maghiar, reînscaunat prin actul de restauratie dela 1867, privea cu groaza la acest foarte natural fenomen psihologic ce ameninta sa provoace o noua învolburare a ce* lor napastuiti, — punându-se în garda.
         Intâiu se porni o murdara campanie de denigrare a memoriei lui Avram Iancu prin gazete si pretinse lucrari istorice. Ea izbucnea dela tribuna parlamentara, ca si depe jiltul presupus impartial al magistratului.
         Un gest pe cât se poate de urât si nedrept, combatut cu îndârjire si multa prestanta de catre falanga noastra carturareasca, caci de numele lui Avram Iancu nu se putea asocia nici o fapta necavalereasca si nici un omor infam, decât acela în lupta dreapta, pe câmpul de onoare.
         Cavalerismul Iui Avram Iancu n'a putut fi contestat de catre istoricii unguri mai obiectivi, cum este Iancso Benedek care afirma ca Iancu a fost un dusman uman, însufletit de principii, si ca fericite au fost acele familii maghiare cari au cazut în mâinile lui, pentruca el a aparat totdeauna viata barbatilor si cinstea femeilor.
         Se stie ce amarnic a deplâns Iancu moartea neînfricatului sau dusman, Vasvâri si chiar a tradatorului Dragos.
         Dupa lupta dela Fântânele în care a cazui Vasvâri, Iancu se exprimase în fata soldatilor^ ca ar fi dat zece ani din viata lui, numai sai fi putut scapa viu, caci — zicea el — era un tânar de treaba si-i pacat de moartea lui. Iar, referitor Ia uciderea Iui Dregos, dupa ce si-a laudat trupa pentru vitejia cu care s'a luptai împotriva Ungurilor, a adaugat ca moartea lui Dragos ia amarât sufletul.
         Puneti în fata acestei noblefe de spirit, ce fa caracterizat pe eroul nostru, ticaloasa fapta a lui Hatvani care dintr'o nativa perversitate sadica 1-a silit pe tribunul Bufeanu — capturat prinsonier prin calcarea cuvântului de onoare — sa-si puna singur streangul în gât, ameninfân-du-I ca-1 va zugruma cu mâinile proprii; si vefi avea în toata amploarea lor manifestân-du-se cele doua spirite antagoniste: generozitatea sufletului românesc sicrudelitatea salbateca a Turanicului.
         Nereusind sa întunece prin calomnii aureola eroului, guvernul din Budapesta încerca apoi prin masuri de ordin administrativ sa ina-buseasca cultul lui Avram Iancu.
         Astfel, ministerul de interne slobozi Ia anul 1895 un decret, în senzul caruia se pedepsesc cu închisoare si amenda în bani „toti aceia cari contribue prin orice fapta la ridicarea proiectatei statui a lui Avram Ianru; atât acei ce întreprind colecte în favorul fondului, cât si cei ce fac donafiuni (vezi NOTA 33)
         In consecinja, pentru a nu fi expus confiscarii, scopul initial al fondului pentru ridicarea staiuiei lui Avram Iancu, a trebuit sa fie schimbat (vezi NOTA 34). Si, când Ia 1898 trei studenti au îndraznit sa încununeze mormântul dela Tcbee, sbirii administratiei, n'au ezitat sa pângareasca sfintenia mortii, smulgând florile. Iar inimosii tineri au fost arestati, mai apoi dati în judecata si expulzati din toate universitatile din tara.
         In vremea aceasta, la muzeul patruzeci-sioptist din Arad erau aratati, în batjocura, un pumn de spini si scaieti cu explicatia: „Flori depe mormântul lui Avram Iancu".
         Dar, daca stapânirea ungureasca putea sa împiedece pioasele manifestari în domeniul material, si ar fi putut sa sfarâme si granitul unui monument, n'avea putinta si nu mai exista forja omeneasca sa desradacineze din sufletul românesc imaginea spirituala a acelui ce îi fusese purtatorul cel mai neînfricat al aspira tiuniior sale firesti.
         Privirile strecorate furis peste gardul cimitirului din Tebea întelegeau dintr'o ochire greutatea durerii mute a celui prigonit si dincolo de mormânt, inspirând versurile, cântate cu duioasa evlavie, pretutindeni:
         

   NOTE

         1. Silviu Dragomir, Avram Iancu, p. 112 (inapoi)
         2. I. Georgescu. Avram Iancu,p. 79. (Bibi. pop. a Asoc. -Astra Nr 105) Sibiu 1922. (inapoi)
         3.
         Testamentul lui Avram Iancu:
         "Ultima mea vointa !
         Unicul dor al vietii mele e, sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am si lucrat pâna acuma, durere fara mult succes, ba tocmai acuma cu întristare vad, ca sperantele mele si jertfa adusa, se prefac în nimica.
         Nu stiu câte zile mai pot avea; un fel de presimtire pare ca mi-ar spune, câ viitorul este nesigur. Voesc dara si hotarât dispun ca, dupa moartea mea, toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca în folosul Natiunii, pentru ajutor la înfiintarea unei academii de drepturi, tare crezând, ca luptatorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Natiunii mele
         Câmpeni, 20 Decemvrie 1850.
         Avram Iancu m. p. advocat si prefect emerit. " (inapoi)
         4. AMH. Fisa Nr. 51 din 20 XII. 1934. Petru Butariu, în etate de 81 ani, analfabet, locuieste acum în Murasel, lânga Arad. (inapoi)
         5. AMH. Fisa Nr. 50. Auzita dela fiul acestuia, Ioan Moldovan, notar în Halmagiu. 26. XII. 1934. (inapoi)
         6. AMH. Fisa Nr. 51. 20. XII, 1934. Femeia Lowinger, traeste acum în Arad. (inapoi)
         7. Cea dintâi cladire cu etaj în Halmagiu având ziduri groase de cetatue, ridicata de catre domnul feudal, contele Bethlen, pentru trebuintele unui han; deserveste si azi aceleas i scopuri de hotel-restaurant si cafenea. (inapoi)
         8. „Familia", Nr. 40 din 3/15 Oct. 1871. O notita. (inapoi)
         9. Nicolae Buta. Avram Iancu si epoca sa p. 109-110 Cluj 1924. Anexa, Eugen Fnedenfels despre Avram Iancu. (inapoi)
         10. Friedenfels, anexa la Buta, o. c. p. 111. (inapoi)
         11. Tot acolo, p. 111. (inapoi)
         12. Friedenfels. Buta, o. c. p. 111. (inapoi)
         13. Friedenfels. Buta, o. c. p. 112. (inapoi)
         14. AMH. Fisa Nr. 54 din 18 I. 1935. Preotul Ioan Halmagean în etate de 77 ani stie ca Talos pe la 1874 a, fost notar în Zimbru, emigrat mai târziu în România. Proba bil din aceasta familie se trage Talasescu, medic cunoscut prin foiletoanele „Tribunei" de dinainte de razboiu. (inapoi)
         15. I. George cu. Avram Iancu, o. c. p, 7, (inapoi)
         16. AMH. Fisa Nr. 43 din 20 VI, 1922. Tot dela das. calul Popescu am aflat ca tatal sau, Vichentie Popescu, a fost capitan în oastea lui Iancu, caci stia ceti si scrie, fiind cantor la biserica, (Numele lui, a fiului, a fost schimbat în Popescu de catre dascalul Joldea din Halmagiu, unde a fost la scoala). Tot din Halmagel a mai fost capitan si Colfloan, fiindca era om curajos. (inapoi)
         17. Buta, dupa Friedenfels, o, c. p. 110. (inapoi)
         18. Buta, o. c p. 102. (inapoi)
         19. Nr. 10 din 9/21 Martie 1869. (inapoi)
         20. N-rii 36 din 5 | 17 Septembrie si 37 din 12 | 24 Sept, anul 1871. Probabil la îndemnai acestui apel, a tr mis dsoara Anastasia Leonoviciu, despre care am amintit, a utor pentru Iancu. (inapoi)
         21. AMH. Fisa Nr. 53 din 20 VI. 1934. Sida era un nemes român dintr'o familie nobilitata la anul 1701. Origi. naiul diplomei se pastreaza înca la descendentii din Halmagiu. (inapoi)
         22. AMH. Fisa Nr. 54 din 18. I. 1935. Preotul loan Halmagean s'a naseut la anul 1858 în Crocna, lânga Gura-hont, azi plasa Sebis, jud Arad, dintr'o veche familie preoteasca. A fost preot în Fenis, Cil, mai apoi în Igris-Banat, De prezent locuieste în Arad.
         In legatura cu evenimentul ex- si reinhumarii lui Bu-teanu, mai spune ca la acea data, prin anii 1869, niste maiestri pietrari din Italia lucrau la podul de peste Cris, îtitra Iosasel si Gurahont In toamna anului 1869 nu era în:a ter minat podul si italienii lucrau înca aici. împuscaturile de parada dela înmormântare le-au servit acesti Italieni Facusera în niste lespezi mari de piatta mai multe siruri de gauri ce comunicau la baza si le-au umplut cu praf de pusca. Aprin-zând o mina, pe dedesubt comunicând focul, ele se aprindeau succesiv, producând serii de detunaturi puternice.
         Despre Iancu spune ca atunci era îmbracat în uniforma de general; avea câte o dunga lata rosie la pantaloni, palarie cu pene si sabie. Nu se aminteste ca Iancu sâ fi umblat în uniforma militara, stim însa ca într'o scrisoare datata la 23 Iunie 1871, Iancu iscalea: „Advocat si general si Prefect al Leg(iunii) A(uraria) G(emina)". (Scrisoarea eBte publicata la : Suta, Avram Iancu si opera sa. p 102, Cluj. 1924).
         Daca nu a fost Iancu cel îmbracat în uniforma, se prea poate ca în numeroasa asistenta, sa se fi aflat si vreun ofiter, iar copiii uimiti de stralucirea uniformei, in fantazia lor aprinsa de faima eroului,* sâ fi dorit al crede pe Iancu, personagiul impunator. (inapoi)
         23. "Atfold", nr.211 din 15 Sept. 1872. O corespondenta din Baia de Cris, iscalita cu initialele A.I. (inapoi)
         24. Aceasta indrazneata fapta a contribuit mult la desfiintarea Zarandului, intamplata dupa lungi si disperate lupte de aparare din partea Romanilor, patru ani mai tarziu, la 1876. (inapoi)
         25. "Alfold" Nr. 216 din 21 sept. 1872. Din corespondenta acestui ziar sunt luate si alte date necitate, referitoare la inmormantare. (inapoi)
         26. S. Dragomir, Avram Iancu, p.134 (inapoi)
         27. Dupa S Dragomir, Avram Iancu, o. c p. 135. (inapoi)
         28. „Familia", Nr. S9 din 24 Sept. n. scrie: „Cu vie îndestulare aflam ca în mai multe biserici fomânesti s'au tinut parastase pentru eterna edihna sufleteasca a lui Iancu. Credem câ exemplul va fi imitat de catre toti preotii nostri, si nu vor întâ'zia a aduce tributul stimei lor pentru umbra martirului nostru." In numarul acesta se publica si oda „La mormântul lui Iancu* de I. Tripa. (inapoi)
         29. "Alfold", Nr. 220 din 26 Sept. 1872 (inapoi)
         30. "Familia", Nr. din 26 O.t. 1872. (inapoi)
         31. "Familia", din 15 Dec. 1872. (inapoi)
         32. "Familia", 1872, Nr. 47 dn 19 Nov. 1 Dec. (inapoi)
         33. Beliigym rendeletek I. 426 sz, 1895, mârez 15. A Janku Abraham eml6kere tervezett szobor felâllitâsânak s a szobor czeljâra valo gyfijiesnek megtiltâsa tâ-gyâban. Az 1879, XL. t-czik 1 §-a alapjân kijelentem, hogy mindenki, ki Ianku Abraham tervezett szobor felâllitâsa 6.dekdben bârmily cselekmenye âltal kozremukodik, adomânyokat gyvijt vagy ad, kihâgâs kovet el, es 15 napi elzârâssal 63 100 frtig terjedo pânzbuntetâssel biintetendo. (inapoi)
         34. „Tribuna Poporului", Nr. 70 din 10/22 April 1899 publica în editorialul sau o dare de seama asupra situatiei fondului pentru statuea lui Avram Iancu, iscalita de Russu Sirianu. Aflam ca paitea cea mai mare a fondului — 4700 floreni *— se gasea în administrarea publicistului Septimui S. Albini. Acesta cunoscând intentia stapânirii de* a confisca fondul, la trimis prin loan Slavici la Bucuresti. Fiindca Albini n'a predat banii în mâna judelui de iustructie, el a fost închis. Mai mult de un an, pâna dupa caderea guvernului Bânffy, a stat Albini în închisoare. Ajungând la guvern Szell, care admisese si o colecta pentru statuea lui Saguna, s'a exoperat ca fondul lui Iancu sa treaca în folosul „AJO ciatiunii Astra" din Sibiu. Astfel, schirrbânduse destinatia fondului, banii au fost retrimisi în Ardeal si înglobati în fondurile Asociatiunii. (inapoi)